Moldovenii și legenda Ghiavolului tărcat (1)

”Ți-am povestit vreodată legenda Ghiavolului tărcat?” l-am întrebat eu pe un ton grav în timp ce traversam o poieniţă. „Nu, dădu Cezar din cap surîzînd. E vreo poveste de speriat copchiii?” ”Nu chiar”, i-am răspuns eu gînditor.

Era o seară liniștită de mai, stelele începură să ne facă cu ochiul din înaltul cerului în timp ce ultimele raze ale soarelui se făceau nevăzute. Veneam din satul vecin, mașina ni se stricase pe drum, de aceea ne întoarceam acasă pe jos.

Cel mai scurt drum era prin pădure, așa că acum urmam o cărăruie subțirică ce ne ghida agale prin relieful basarabean. ”Bătrînii povestesc despre un spirit malefic care apare pe pămînt Moldav o dată la cîteva sute de ani, am început eu.

”Se spune că își face apariția atunci cînd cineva îi strigă numele, în special în nopţile cu lună plină, și-i mănîncă pe drumeții care au ghinionul să-i nimerească în cale”. ”Du-te de aici cu poveștile iestea” răspunse Cezar. Eu nu mă tem de nici un ghiavol, oricît de tărcat ar fi el”

Și nici nu apucă bine să spună aceste cuvinte că nori deși acoperiră cerul, se întunecă brusc, copacii începură să tremure și un vuiet prelung se auzi din măruntaiele pămîntului. Cărarea se crăpă în doua cît un crater și din el apăru o arătare.

Avea coarne de bou, gheare de urs și copite de țap. ”Vă-le-leu mamă!” am strigat eu cu ochii cît cepele. ”Oi, nah!” a țipat Cezar după care a turnat un șir lung de înjurături pe care mi-i rușine să le reproduc.

”Eu sunt Ghiavolul tărcat, a tunat matahala, și am de gînd să vă mănînc sufletele dacă nu îmi răspundeți corect la o întrebare!”

”Ei de-amu se începe…” am spus eu parcă revenindu-mi în fire. ”Tu îi fi ceva sfinx moldovenesc…” dădu să spună Cezar, dar monstru plesni din coada sa ascuțită și îi aruncă o privire ce putea să-ți înghețe sîngele în vine.

Citeşte partea 2

sursă foto