Rep. Moldova – cronologia trezirii

Nedumerire, dezamăgire şi furie – astea sunt sentimentele ce mă încearcă la întoarcerea în ţara mea – Republica Moldova. Despre ceea ce se întâmplă aici s-a scris şi se va scrie probabil mult. În următoarele articole voi încerca să prezint situaţia de aici prin intermediul evenimentelor la care am fost martor sau la care au fost martori prietenii şi colegii mei. Mă simt dator să fac acest lucru pentru că lumea merită să ştie adevărul.

4 aprilie

Plec din Baia Mare spre Cluj Napoca. La gară mă întâlnesc cu câţiva prieteni, foşti colegi. Datorită Grupului de Iniţiativă din Basarabia, ni se oferă transport gratuit pentru a merge la vot. Trei vagoane sunt anexate la tren special pentru studenţii basarabeni. În tren e o atmosferă destinsă – suntem convinşi că împreună putem face diferenţa. Se scandează „jos comuniştii!”.

5 aprilie

Ziua alegerilor parlamentare. Ajungem la Bucureşti pe la 8 dimineaţa. Coborâm organizat din tren şi mergem în grup spre Ambasada Moldovei din România. „Basarabia votează” spune bannerul din capul grupului nostru format din aproximativ 250 de persoane. Pe bulevardul Aviatorilor vedem zeci de autocare cu care au venit basarabeni din diferite părţi ale României. Ajunşi la Ambasadă, suntem salutaţi cu entuziasm de cei care aşteaptă la coadă pentru a vota. Se flutură steagul României şi al Moldovei, se cântă. Toată lumea e cu gândul acasă – în Moldova. Sperăm că aceste alegeri vor însemna înlăturarea partidului comunist de la conducerea ţării.

În seara aceleiaşi zile aflu cu stupoare rezultatele preliminare de la exit-poll-uri. Acestea creditează PCRM cu 45% din sufragii. Încerc să mă conving că la mijloc trebuie să fie o greşeală.

6 aprilie

Mă uit la rezultatele oficiale ale alegerilor şi nu-mi vine să cred. Aştept ca dintr-un moment în altul să vină cineva să mă trezească sau să-mi spună că nu e decât o glumă de prost gust. Îmi sun părinţii, prietenii, cunoscuţii. Toată lumea este nedumerită. Nimănui nu-i vine să creadă ca PCRM a obţinut majoritatea voturilor. OSCE declară că alegerile din R.M. au fost regulamentare. Tineretul din Chişinău dă semnalul trezirii. Câteva sute se adună în Piaţa Marii Adunări Naţionale.

7 aprilie

Ziua începe printr-o acţiune a organizaţiei de tineret Hyde Park în faţa monumentului lui Ştefan cel Mare. Câteva mii de persoane, în mare parte tineri, vin în centrul Chişinăului pentru a-şi exprima nemulţumirea faţă de alegerile care au avut loc duminică. Toată lumea este convinsă – alegerile au fost fraudate masiv de către partidul aflat la conducere. În câteva ore, în jur de 30.000 de oameni se află în PMAN. Liderii de opoziţie îndeamnă la calm. Tinerii se rezumă la proteste paşnice şi scandează „libertate”, cerând organizarea altor alegeri. Se cântă imnul ţării şi „Deşteaptă-te române”. Membrii unor organizaţii extremiste, mercenari plătiţi de Voronin şi Roşca, poliţişti în civil şi securişti infiltraţi printre protestatari aţâţă mulţimea. Piesa regizată de tovarăşul Voronin începe.

Acesta dispune trimiterea în piaţă a unor forţe de ordine. Spre surprinderea tuturor carabinierii trimişi nu sunt poliţişti sau militari cu experienţă, dotaţi cu echipamentul necesar – aşa cum era de aşteptat. În piaţă sunt trimişi tineri de 18-20 de ani, tineri aflaţi încă pe băncile Academiei de Poliţie. Securiştii reuşesc să direcţioneze atenţia tinerilor spre cordonul de carabinieri. Frustrările şi nemulţumirile tinerilor acumulate în cei 8 ani de guvernare comunistă se transformă în furie.

Forţele de ordine se dovedesc a fi o pradă uşoară pentru mulţimea înfuriată care se îndreaptă spre clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Lucrurile scapă de sub control, iar piesa pusă în scenă de Voronin este aproape de apogeu. Poliţişti din mulţime sparg treptele din faţa clădirii Preşedinţiei şi oferă protestatarilor pietre pentru a arunca. Lucrătorii aflaţi în Parlament sunt evacuaţi prin spate. Uşile sălilor şi seifurile sunt lăsate deschise. Câteva zeci de „aşa-zişi manifestanţi” aşteaptă în clădirea parlamentului. Tinerii de afară sunt lăsaţi să intre în clădirea parlamentului, iar cei aflaţi deja înăuntru încep vandalizarea programată. Asistaţi de poliţişti şi securişti, câţiva tineri infiltraţi arborează steagul României. Poliţiştii respectă ordinele de sus şi nu intervin, ascunzându-se prin tufişuri. După îndelungi eforturi, liderii opoziţiei reuşesc să readucă mulţimea în PMAN.

La 8 seara merg în piaţa Universităţii din Bucureşti alături de alte câteva sute de basarabeni pentru a ne susţine fraţii de acasă. Mitinguri similare au loc în alte câteva oraşe – Cluj, Timişoara, Suceava, Iaşi. Încercăm să le transmitem celor de acasă că nu sunt singuri şi că au toată susţinerea noastră.

8 aprilie

Încep represaliile. În noaptea dintre 7 şi 8 aprilie sunt arestaţi în jur de 200 de oameni, tineri între 13 şi 30 de ani. Aceştia sunt luaţi fără explicaţii, duşi în comisariate şi bătuţi cu bestialitate. Nu li se acordă nici un drept. Majoritatea sunt supuşi unor tratamente umilitoare, torturaţi şi chiar abuzaţi sexual. Puţini dintre ei au „norocul” de a fi eliberaţi în cursul zilei cu comoţii, mâini şi picioare rupte. Membrii de familie încearcă şi astăzi să-şi găsească fraţii, copiii şi soţii arestaţi. Judecătorii vin direct la sediile de poliţie şi condamnă zeci de arestaţi, fără nici un proces, fără avocaţi sau martori.

Vămile sunt blocate. Pe la orele amiezii tovarăşul miliţian Voronin anunţă introducerea vizelor pentru cetăţenii români. Vămile sunt redeschise. Hotărăsc să merg acasă în Moldova. Seara urc pe autocarul Bucureşti-Chişinău şi mă rog ca totul să fie bine.

9 aprilie

Mă încearcă un sentiment de nelinişte. Spre surprinderea mea trecem vama foarte uşor. Dimineaţa găsesc un Chişinău adormit şi obosit după o noapte lungă. Am impresia că m-am teleportat cu 100 de ani în urmă, într-o tară care îmi pare străină, şi, totuşi, atât de dragă. Sunt obosit de pe drum şi hotărăsc să amân pentru a doua zi vizitarea centrului. Ceva îmi spune că nu e indicat să merg singur în PMAN şi acest lucru se dovedeşte salvator pentru mine. Seara privesc ştirile de la Moldova 1 şi unele canale ruseşti. Mă îngrozesc cât de politizate sunt ştirile prezentate de acestea.

10 aprilie

Mă întâlnesc cu tatăl meu şi mergem împreună în centrul capitalei. În mijloacele de transport în comun domină frica. Puţini îndrăznesc să vorbească despre cele întâmplate. Oraşul de împânzit de poliţişti îmbrăcaţi în civil şi de securişti. Mergem în faţa Preşedinţiei. Observ cu stupoare inscripţii de genul „muie partidului comunist” şi alte cuvinte obscene care nu sunt cunoscute în Moldova, plasate de agenţi comunişti pentru a acuza România şi a trage un zid de fier între cele două maluri ale Prutului. Doar primele două etaje de la Preşedinţie au geamurile sparte, cabinetul preşedintelui este evident intact. Interiorul clădirii Parlamentului însă este distrus în totalitate. Din multe geamuri se iţesc limbi otrăvite de culoare neagră – mărturie a incendiului care a avut loc. Ne îndreptăm spre PMAN unde câteva sute de tineri protestează împotriva dictaturii comuniste, cerând eliberarea celor arestaţi pe nedrept.

Cumpărăm de la chioşc ediţia de vineri a Jurnalului de Chişinău, unul dintre puţinele ziare care au curajul să spună adevărul. Tatăl meu merge la veceul public din piaţa şi mă roagă
să-l aştept. De mine se apropie doi bărbaţi în negru şi, fără nici o introducere, mă iau la întrebări într-o română stâlcită. Ce fac şi de ce stau acolo? Cine sunt şi cu ce mă ocup? Observă ziarul pe care îl ţin în mână. „Voronin a dat foc parlamentului” spune titlul de pe prima pagină. „Îţi place să citeşti ziare din astea?” continuă vădit iritat securistul. Îi cer să se prezinte şi să-mi arate legitimaţia – lucru pe care evident nu îl face. „Unde înveţi, de unde vii şi de ce nu eşti la lecţii?” continuă întrebările. Ultimul cuvânt pe care vreau să-l spun acum este „România”. Ar fi echivalent cu a-mi semna condamnarea. „Hai cu noi să-ţi punem nişte întrebări” mă îndeamnă miliţianul. Îmi dau seama despre ce fel de întrebări vorbeşte – alea după care trebuie să te internezi în spital. În acel moment apare tatăl meu şi raportul de forţe se schimbă. După alte câteva minute de parlamentări, securiştii renunţă şi pleacă mai departe.

Seara aud la ştirile ProTv despre sute de cazuri similare, despre persoane urcate cu forţa în maşini de oameni în negru şi despre un tânăr de 23 de ani bătut până la moarte de poliţişti şi mai apoi aruncat în stradă. Realizez cât de norocos am fost. Şi încerc să îmi închipui prin ce au trecut oamenii în anii stalinismului sau în România pe timpul lui Ceauşescu.

11 aprilie

Părăsesc Chişinăul sfâşiat de două sentimente – frică şi furie. Îmi promit să scriu o serie de articole despre ceea ce se întâmplă în Moldova şi să le fac cunoscute cât mai multor oameni pentru că lumea trebuie să ştie adevărul.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Nu există comentarii

Trackbacks/Pingbacks

  1. Republica Moldova: între proteste împotriva guvernării și mega concertele oligarhilor | Andrei Albu - […] de tineri au fost bătuți cu brutalitate de poliție, unii au murit. Am scris aici despre experiența mea legată de…

Scrie un răspuns

Scrie răspunsul pentru a comenta *