ShoeBox.ro - Cadoul din cutia de pantofi. Participă şi tu!

Iarna, Prăfosul și bateriile universale


Într-o seara rece de ianuarie primesc un telefon de la prietenul meu care nu-i chitarist. Mă rog, un telefon e mult spus. De fapt am primit un apel, dar știți voi cum încurcă uneori lucrurile limba noastră cea română.

Era o seara obișnuită de duminică în care mă pregăteam să mă culc devreme ca un proletar conștiincios ce mi-s, urmînd proverbul strămoșesc: decît să dormi puțin și prost, mai bine mult și… deștept. Dar asta e o altă discuție.

”Moldoveneee, zbiară acesta de la celălalt capăt, am o veste ex-tra-or-di-na-ră”. Mă rog, celălalt capăt e cam puțin spus, pentru că într-o convorbire telefonică sînt implicate o grămadă de capete și noduri de rețea. Dar să nu ne abatem.

”Mi-am luat Prăfos, frateee (așa îi zicem noi la Duster), o superboșenie de 4 x 4, răcnește acesta în continuare ceea ce mă face să îndepărtez telefonul de ureche. Vin să te iau, să-mi fii gata în 5 minute, țucu-ți suflețelu’ tău de blogheraș”.

Și-mi închide telefonul în nas. Mă rog, în nas e mult spus. De fapt omul a închis unul din capetele de care vă povesteam mai sus, dar asta e iarăși altă poveste. Mă ridic fără chef din patul pe jumate încălzit, trag pe mine ce apuc și cobor grăbit.

În parcare mă blițează o frumusețe de Duster, se deschide o portieră ce mă înghite înainte să mă dezmeticesc. Afară frig, umed, zăpadă. Înăuntru – cald și soare. Urmează jumate de oră de detalii tehnice despre dotări, cai putere, suspensii etc.

… timp în care apuc să dau aprobator din cap și să bag cîte un ”aha, interesant”, ”mno, foarte fain” sau ”bini di tăt”. La un moment dat îmi dau seama că am început să urcăm un drum forestier. ”Stai liniștit, zice prietenul meu care nu-i chitarist. Facem rapid un drive test pînă pe Igniș și ne întoarcem.”

”Cum să mergem pe ditamai muntele la ora asta? îl întreb eu alarmat. Ești nebun?” ”Mno, biiine, îmi răspunde el rînjind” și bagă o jumătate de oră de drifturi și derapaje, timp în care încerc să-mi țin cu o mînă capul și cu cealaltă inima în piept.

Ne împotmolim chiar înainte de ultimul urcuș. Și după o oră de încercări de-a scoate mașina din zăpadă rămînem blocați definitiv! Mă pipăi la buzunarul din fața și-mi dau seama că în grabă am uitat telefonul acasă.

”La mine-i moartă bateria, anunță spășit șoferul”. Coborîm din mașină și o luăm înapoi pe jos. Înăuntru – cald și soare. Afară – întuneric și al naibii de frig. Luna ne salută printre brazi, stelele sclipesc pe cerul înalt. În depărtare urlă niște lupi.

”Știi ce ne-ar fi salvat pe noi acum?” întreb eu după o vreme. ”Un deț de pălincă?” exclamă el dîrdîind. ”Și asta, îi răspund eu imediat. Dar ar fi fost bun măcar un încărcător de mașină. L-ai cuplat la brichetă, ți-ai încărcat telefonul și ai scăpat.

… sau și mai bine – o baterie universală de țîșpe miliamperi. Îți încarci telefonul sau tableta oriunde îți poftește inima, cît de tare e asta?! Jur că îmi iau una dacă scap cu bine din pățania asta, îi promit eu solemn.

Și am scăpat. Ne-am ales amîndoi cu o răceală de zile mari, dar mai ales cu o învățătură de minte să nu pornim niciodată iarna în munți după căderea nopții, dar și dacă tot o facem, să avem cu noi măcar o baterie universală.

sursă foto 1 2


Scrie un răspuns

Scrie răspunsul pentru a comenta *