Electrica, maneliștii și ninjalăii

Stau pitit în spatele clădirii în timp ce îmbrac cagula pe cap. Mînerul pistolului îmi mîngîie palma dreaptă rece și gata de acțiune. Respirația mi se accelerează în timp ce inima pompează în sînge injecții de adrenalină. Deschid ușa clădirii cu piciorul și îmi fac intrarea.

Nu credeam că o să fiu nevoit vreodată să fac asta, dar vremurile excepționale, cer măsuri excepționale.

Clădirea Electrica e numai zgomot și mișcare. Zeci de oameni stau în patru șiruri lungi, așteptînd nerăbdători să-și achite facturile. ”Toată lumea la perete!” le strig eu. Într-o clipă se face liniște mormîntală, oamenii încremenesc cu gura căscată între două mișcări. Agentul de securitate dă să se ridice, dar cade înapoi pe scaun luat prin suprindere.

”Toată lumea la perete ACUM!” le strig eu din nou. După ce trec de șocul inițial, oamenii se supun și se îndreaptă sacadat spre peretele spre care țin îndreptată arma. Mă apropii de prima casă. Casiera, o femeie de vîrsta doua, stă cu mîinile ridicate și privirea fixă. ”Aș vrea să-mi plătesc factura…” îi zic eu pe un ton glumeț. ”Ăăă… pof-tim?” silabisește ea.

Mă apropii de a doua casă. O tînără de douăzeci și ceva de ani mă privește zîmbind din spatele unei perechi de ochelari. ”Desigur, spune aceasta. Aveți factura la dumneavoastră?”. ”Nu, dar aveți aici adresa”. Îi strecor pe sub geamul gros o foaie de hîrtie. ”Haideți să nu ne complicăm situația!” îl atenționez pe agentul de pază care dă să se ridice din nou cu mîna undeva la centură. Acesta se așează ascultător la loc.

”Aleea Jupiter, numărul 4… 65 de lei și 50 de bani domnule… Aurel” revine casiera. Scot banii, plătesc, iau chitanța după care ies fără ca cineva să-și fi dat seama ce s-a întîmplat. 4 minute și 20 secunde – mă uit la ceas în timp de mă fac nevăzut printre copacii din părculeț.

Jumătate de oră mai tîrziu o dubă a poliției oprește pe aleea Jupiter. Șase mascați urcă scările în viteză pînă la etajul 3. Peste 5 minute ies ducînd cu ei un bărbat. ”N-am furat, urîtule, mînca-ți-aș cagula de ninjalău!” strigă acesta împotrivindu-se. ”Domnule Aurel, vă rog să urcați” îi răspunde urîtul în timp ce îl bagă în dubă.

Revin acasă liniștit, ignorând agitația de la etajul 3. Mă trîntesc pe pat şi zîmbesc mulțumit. Cu un manelist mai puțin la mine pe stradă, am şanse destul de mari să pot dormi nopţile şi dimineţile de weekend. Cel puțin o lună de liniște și pace fără manele date la maxim – ce binecuvîntare…