Cum să greșești ușa la miezul nopții și să scapi nebătut

bati-la-usa-gresita

Ardelenii pot fi uneori așa de răbdători și de treabă încît stau și mă întreb cîteodată dacă nu cumva atunci cînd a împărțit răbdarea, Dumnezeu a încurcat ițele: a luat de la olteni și de la moldoveni și le-a dat ardelenilor. Să vă povestesc.

S-a întîmplat prin 2010, la prima mea delegație în Cluj cînd am fost cazat în apartamentul firmei care era undeva pe strada Pasteur și care avea o particularitate interesantă. Accesul în bloc se făcea prin două intrări: cea din față, aflată la nivelul subsolului, și cea din spate care dădea direct la parter.

Inițial am folosit intrarea din spate, că acolo m-a lăsat taxiul. Am urcat un etaj, am deschis prima ușă pe stînga, m-am cazat și hai în oraș. Care e primul lucru pe care-l faci cînd mergi în delegație? Corect, ieși în oraș cu colegii să bei banii de delegație. Zis și făcut.

Era 2 dimineața cînd am decis să mă întorc acasă. Dealul spre Pasteur era abrupt, oboseala era mare, iar somnul și mai și. Așa că am luat un taxi, am spus adresa și înainte să-mi dau seama m-am pomenit în fața blocului.

Mi s-a părut el ușor diferit față de ce văzusem la lumina zilei, am pus însă totul pe seama întunericului și a „oboselii”. Am intrat așadar în bloc, am urcat un etaj și am dat să descui prima ușă pe stînga. Deschide-o dacă poți! Am încercat cheia pe-o parte, pe cealaltă, în broasca de sus, în cea de jos. Nimic și pace!

M-am uitat în jur: ușa arăta identic, scara la fel. „Hai că nici Grivița n-a fost cucerită așa simplu” mi-a zis eu în barbă înaintea unui nou asalt. Într-un tîrziu o voce de femeie m-a întrebat ușor temătoare din spatele ușii: căutați pe cineva?

„Nu, i-am răspuns eu mirat, încerc să intru în casă”. După cîteva minute vocea de femeie a dispărut, iar în locul ei a apărut alta de bărbat. Vocea a deschis ușa și s-a proptit în fața mea în maieu și chiloți pînă la genunchi. Era o voce tare mare. Să fi avut vreun metru nouăzeci și vreo sută de kile.

„Ce faci, măi ficior?” m-a întrebat vocea căscînd în timp ce se scărpina pe burtă. La vederea acestei voci, vocea mea a amuțit pentru cîteva secunde. „Îmi căutam apartamentul” am bîiguit eu înghițind în sec cu cheia întinsă. „Care apartament?” m-a întrebat vocea femeii, ițindu-se din spatele celor o sută de kile.

Ne-am uitat cu toții la cheie și la brelocul care atîrna de ea. „8, am răspuns eu surprins de această descoperire neașteptată”. „Acesta-i apartamentul 4, ficior. 8 e cu un etaj mai sus”, după care casa scării s-a umplut de un hohot de rîs.

Hohotul m-a urmărit pînă sus la apartamentul 8 pe care l-am găsit așa cum îl lăsasem și pe care l-am deschis într-o clipită. Uite așa am încercat eu să deschid o ușă greșită la miezul nopții și am scăpat fără să iau bătaie. Să mai zică cineva că ardelenii nu-s cumpătați și de treabă.

Sursă foto

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Scrie un răspuns

Scrie răspunsul pentru a comenta *