Bătrînul și vulpea (2)

În aceeași mahala, vecinul care trăia la 3 case distanță avea un cîine bătrîn. Muhtar, sau Muhtărel cum obișnuia să-l alinte Maria, stăpîna casei, era un cîine de culoare fînului uscat care le slujise vrednic stăpînilor săi mai bine de 10 ani.

Simțind că i se apropie sfîrșitul, Muhtar, ca mai toți cîinii de altfel, plecă de acasă să-și găsească un loc în care să moară liniștit și se aciuă în fundul grădinii lui ghiaghia Jenia. Așadar, mai departe relatează ghiaghia Jenia.

”… deodată aud gălăgie, îi povestește el vecinei Maria. Pun mîna pe furcă și într-un suflet la poiată. O văd la vreo cîțiva pași în față. Mă răpăd cît mă țin chișioarele și zvîrl cu furca întrînsa. ”Măi Jenia, măi. Precis nu era cîinele meu?” îl întreba a nu știu cîta oară răbdătoare Maria.

”Șhi grăiești, cumătră, îi răspundea el oripilat, după care continua. ”Ave un codoi iaca atîta, poate un metru, dar poate doi. Labele cît mîna, ochii ca două becuri și niște dinți ascuțiți. Nu rîde cumătră și nu te uita că îs chior de un ochi. Chior – chior, da… știi matale!

„Și atunci o scheunat odată, eram să chic jios după care o fugit printre ștachetele celea din fundu grădinii.” Așa povestea Jenia pățania la toți vecinii. Bineînțeles că lungimea cozii, ochii și dinții erau niște detalii care variau de la o povestire la alta esența însă era aceeași.

Ghiaghia Jenia reușise să salveze mahala de ghiavol, poate chiar tot satul. Întîmplarea face că niște vînători omorîseră întradevăr în seara de dinainte cîteva vulpi în lunca Prutului și e foarte posibil ca printre ele să se fi numărat și roșcata noastră.

Însă nu avem cum să știm acest lucru cu siguranță. Cert este că din acea seara gospodriile oamenilor nu au mai înregistrat victime, iar ghiaghia Jenia s-a lăudat pînă la sfîrșitul vieții sale cum s-a luptat cu vulpea și cum a a salvat națiunea întreagă de năpasta care se abătuse asupra oamenilor.

citeşte partea 1

Citeşte tot articolul

Bătrînul și vulpea (1)

În acea noapte ghiaghia Jenia a avut un vis ciudat. În visul său ghiaghia Jenia nu era ghiaghe deloc, bătrîn și pe jumătate orb, ci era un băietan tînăr și în putere care alerga ca vîntul și ca gîndul după o vulpe roșcată. Și, cum se întîmplă de multe ori în vise, s-a trezit tocmai cînd era pe cale să pună mîna pe ea.

”Măi Jenia, măi! Fă ceva cu vulpea ceea că o să ne mîntuie tăți puii din ogradă!” așa îl dojenea baba Vera în fiecare zi, soața și partenera sa la bine și la rău cu care împărțea aceeași gospodărie de mai bine de 40 de ani. ”Taci, femeie că știu eu ce fac!” îi răspundea el scurt și își vedea de ale sale.

Toată povestea începuse cu cîteva luni în urmă, atunci cînd statul a decis să taie sîrma ghimpată din jurul rezervației naturale. La început timide, apoi tot mai îndrăznețe, animalele au decis să iasă din teritoriul odată ocupat și să facă vizite mai mult sau mai puțin oportune satelor vecine.

Așa se face că gospodăria lui ghiaghia Jenia primea o dată la două-trei zile vizita plenipotențiară a unei vulpi care nu se sfia să se înfrupte cu pui, găini și alte bunătăți care se găseau de obicei din belșug pe lîngă casa omului. Mulți pătimeau de pe seama acestei roșcate hoţomane, unii o văzuseră chiar, dar nimeni nu reușise să o prindă.

”E-e-eh, parastasul cui te are!” a înjurat Jenia scurt și a ieșit afară. Se crăpa de ziuă, aerul era curat și răcoros, iar soarele făcea ultimele eforturi să se aburce deasupra orizontului. Deodată, auzi un zgomot. Cutremurat de o presimțire Jenia înșfăcă furca și se îndreptă scăpătat spre ocol.

citeşte partea 2
sursă foto

Citeşte tot articolul

Scurt tratat despre noroc și căcat (3)

Explicaţia fenomenului

Așadar am două ipoteze referitor la originea acestei legături ciudate dintre rahat și noroc. Prima din ele se referă la calitatea omului de a rîde în fața neșansei, de a face haz de necaz.

O credință populară mai veche spune că în viață nu poți să le ai pe toate, că Dumnezeu îți dă într-o parte, dar îți ia din alta. Pornind de la această premisă, omul de rînd a și-a pus o întrebare simplă.

dacă tu ca individ ești la un moment dat victima unui astfel de accident stînjenitor, nu ar fi normal ca universul sau Cel de sus să compenseze acest dezechilibru? Răspunsul este afirmativ, iar antidotul ghinionului este bineînțeles norocul.

Cea de-a doua explicație pe care am găsit-o pentru a explica această legătură ciudată se referă la o altă calitate a poporului, una mai puțin lăudabilă decît prima, și anume – invidia, ciuda că cineva are mai mult decît tine.

Foarte mulţi oameni vor avea sentimente negative: ciudă, invidie, pică sau chiar de ură față de o persoană care are noroc, care se poate lăuda cu realizări frumoase și o viață mai bună comparativ cu majoritatea.

În loc să caute explicații legate de bunăstarea respectivului individ, oamenii îi vor pune în cîrcă tot felul de porcării: că e prost de dă în gropi, că nu o să se aleagă nimic din el și că a mîncat mult căcat pentru a obține ceea ce are.

Pentru că, în ochii oamenilor, fericitul nu e niciodată norocos pentru că merită acest lucru, pentru că a fost consecvent și a depus eforturi, ci pentru că este un căcănar prost care a avut parte de noroc chior.

Cu aceasta îmi închei scurta mea pledoarie, conștient fiind că subiectul nu este nici pe departe epuizat. Și dacă credeți în continuare în relația analizată mai sus, vă urez să aveți parte de incidente cu excremente care să vă aducă noroc, bunăstare și tot ce vă doriți.

citeşte partea 1
citeşte partea 2
sursă foto

Citeşte tot articolul

Scurt tratat despre noroc și căcat (2)

Norocul nu vine forțat

Și dacă tot am discutat în prima parte despre dimensiune, ar fi, cred, util să elaborăm puțin și despre caracterul specific al acestui fenomen. Or în acest caz, cel mai important lucru este ca întîmplarea cauzatoare de noroc să fie complet accidentală.

Dacă vrei ca Zeița Fortuna să-ți surîdă după un incident în care au fost implicate excremente (fie că e vorba despre excremente animale sau umane), este absolut necesar ca evenimentul să se fi produs independent de voința ta, a celui implicat.

Pentru simplul motiv că partea vătămată devine în acest caz beneficiar de noroc. Imaginați-vă doar ce s-ar întîmpla dacă această regulă de bază nu ar exista. Lumea ar fi plină de oameni care calcă intenționat în căcatul altora sau, de ce nu, în propriul căcat.

Să zicem că nu ai învățat nimic tot anul, iar în noaptea dinaintea examenului ai citit un singur subiect. Te trezești dimineață, cauți un răhățel care îți surîde, îl strivești sub greutatea proprie, după care mergi liniștit la examen.

Sau ai nevoie urgentă de bani și nu ai de unde să-i obții. Dai o fugă rapid pînă la țară, faci o baie pestilențială într-un morman de bălegar după care pui cîteva bilete la loto. Vă imaginați ce haos și ce dezechilibre ar apărea în lume dacă relația căcat – noroc nu ar respecta acest principiu?

Lăsînd acum gluma la o parte, să știți că am cugentat mult asupra acestei legături ciudate dintre rahat și noroc și am ajuns la concluzia că există două explicații posibile pe care le voi detalia pe larg în partea a treia.

citește partea 1
sursă foto

Citeşte tot articolul

Scurt tratat despre noroc și căcat (1)

Mă plimbam săptămîna trecută cu bicicleta prin parc. La un moment dat în înaltul cerului un porumbel a simțit o nevoie fiziologică urgentă pe care și-a exprimat-o neîntîrziat. Pe Pămînt toate corpurile lăsate libere au tendința să cadă (și de obicei în locurile cele mai nepotrivite).

Așa că în urma unor circumstanțe nefericite pentru mine, respectivul găinaț a intrat în impact direct cu umărul meu stîng. M-am oprit, am căutat un șervețel și am început să mă șterg blestemînd soarta, legile fizice și tot neamul păsăresc.

”Lasă că o să ai noroc!” mi-a spus rîzînd unul dintre prietenii mei întru drumeție. Cîteva zile mai tîrziu m-am întors acasă și-am găsit geamul de la balcon plin de găinaț. Mi-am amintit de episodul din parc, am pus lucrurile cap la cap și am simțit cum mă lovește în creștetul capului o întrebare existențială.

Oare există vreo legătură între noroc și căcat? Care este explicația pentru această asociere neobișnuită? Mi-am propus așadar să găsesc răspuns la aceste întrebări în acest scurt tratat în 3 părți pe care le voi publica în trei zile consecutive. Așadar, să purcedem ca-n poveste că înainte mult mai este!

Citeşte tot articolul

Ada Milea și Insula misterioasă

Sîmbăta trecută am fost la piesa de teatru care a pus punct ediției 20 a Festivalului Atelier. E vorba de Insula – un spectacol-concert realizat și adaptat de Ada Milea după piesa poetului suprarealist Gellu Naum.

Nu cred că mai e nevoie să v-o prezint pe Ada Milea – ea e fără îndoială una din cele originale și neobișnuite artiste din România, iar spectacolul pe care l-am văzut sîmbătă a fost pe măsură. A trebuit să treacă aproape o săptămînă ca să pot procesa emoțiile generate de piesă.

Cuvintele care-mi treceau prin minte cînd am ieșit de la teatru erau – neobișnuit, nonconformist, nemaivăzut și nemaiauzit. Spectacolul spune povestea lui Robinson Crusoe, singur pe o insulă pustie plină de oameni – o lume a teatrului absurd, în care ești asaltat de metafore, umor fin și teme dureros de actuale.

Piesele concepute de Ada Milea sînt superbe, fiecare fragment cu o semnătura distinctă. Adaugă la acestea niște actori cu o prestație scenică și calități vocale impresionante, o coregrafie interesantă și obții un spectacol de calitate care m-a trecut prin toate stările: tristețe, bucurie, nedumerire, entuziasm.

Citeşte tot articolul