M-am reîncarnat într-un ciorap (2)

poveste în 2 părți despre un ciorap alb

partea 2

”S-au întors părinții mei, a turuit panicată o voce chiar desupra mea. Ce ne facem, ce ne facem? Dacă te găsesc aici, am pus-ooo! Am doar 16 ani, dacă te prinde tata nu te scapă nici prefectul!” ”Șșșșt, i-a răspuns vocea unui băiat. Stai cuminte în pat că mă ocup eu de toate”.

coltunii-lui-supermanSpiridușul din poveste

Foșnet de haine, zăngănitul unei curele, un ultim sărut, apoi scîrțîitul amețit al unui geam. ”Ți-aiiii uitaaat ciorapiiiii” a sîsîit înădușită vocea fetei. Sub pat a apărut o mînă micuță, apoi o pereche de ochi căprui peste care atîrnau niște șuvițe zburlite.

Am fost luat pe sus și proiectat în aerul rece al dimineței. Pentru o clipă am avut impresia că voi muri din nou. Pînă la urmă nici nu ar fi fost un deznodamînt așa de rău. O mînă ageră m-a prins însă în ultimul moment și m-a încălțat din mers.

Plouase, copertina era umedă, iar adidașii au rămas prizonieri în apartamentul pe care tocmai îl părăsisem. În stînga alerga perechea mea: o ciorăpiță albă ca zăpada ce purta nervoasă tatuajul de la Nike. ”Ai grijă pe unde calci, mi-a spus ea supărată, vrei să ne omori pe amîndoi?”

Am oprit în ultimul moment la marginea blocului, admirînd răsăritul de la înălțimea a două etaje. Am pivotat pe o țeavă de gaz, apoi am alunecat pe un burlan și uite-mă aterizînd jos pe trotuar ca un spiriduș din poveste.

”Stai liniștită, dragă. Crezi că fac asta prima dată?” i-am aruncat eu din mers în timp ce urcam în taxi. ”Neața, a răsunat veselă vocea stăpînului meu, Victoriei 76 vă rog. Da, la căminele studențești”.

Citeşte tot articolul

M-am reîncarnat într-un ciorap (1)

poveste în 2 părți despre un ciorap alb

partea 1

Azi dimineață cînd m-am trezit eram un ciorap. Stăteam întins pe parchet între două ghemotoace de murdărie și un fier de călcat vechi. Deasupra mea atîrnau paralel niște scînduri care susțineau o saltea. Cum naiba pot să încap într-un spațiu atît de îngust? m-am întrebat eu în gînd.

Încapi pentru că ești un ciorap, a venit de undeva răspunsul. Dar e imposibil și… absurd, am răspuns eu iritat și am dat să mă ridic în capul oaselor, moment în care am realizat că nu am nici mîini, nici picoare și, prin urmare, nici oase în capul cărora să mă ridic.

un om pe niste scariÎntuneric și lumină

E imposibil, am strigat eu din nou în liniștea din jur. Cu cîteva ore în urmă eram cît se poate de bine. Îmi amintesc perfect. Mă întorceam acasă, să fi fost ora 2-3 dimineața. Era o noapte frumoasă și caldă de februarie.

Stelele licăreau amețitor de aproape pe un cer de smoală încinsă. Mi-am ridicat ochii să le admir chiar înainte să pășesc pe trecerea de pietoni. În stînga mea un claxon strident a spart liniștea în țăndări. Ultimul lucru pe care l-am auzit a fost un șuierat de gumă încinsă pe asfalt și un bubuit.

Întuneric și lumină. Am devenit ușor ca un fulg de nea, atît de ușor că îmi era frică să nu mă ia vîntul. Conștiința a început să se zbată din ce în ce mai subțire în timp ce timpul galopa spre înalturi. După care… m-am trezit aici.

În rest nu-mi amintesc absolut nimic. De parcă mi-ar fi trîntit cineva o ușă în față. Înseamnă că am… murit și m-am …reîncarnat cumva. Ar fi singura explicație plauzibilă. Dar sufletele nu se pot reîncarna în obiecte inanimate, ce absurd!

Nu cred nici în ruptul capului, am strigat eu din nou. Probabil că acesta e doar un vis ciudat din care o să mă trezesc curînd! Faptul că crezi sau nu într-un anumit lucru nu-l face să fie mai puțin adevărat, a răsunat din nou vocea.

Acum ești un ciorap ce stă aruncat sub un pat. Atît și nimic mai mult.

Citeşte tot articolul

Despre fericire, tristețe și social media

sad-or-happyFrunzăream zilele trecute niște articole mai vechi de pe blog și de pe Facebook și am remarcat că majoritatea postărilor pe care le-am publicat au o notă optimistă sau fac referire la emoții pozitive.

Se pare că postările triste, deprimante sau melancolice nu se bucură de prea mare apreciere în social media. Constatarea m-a intrigat așa că am săpat un pic mai adînc legat de acest subiect.

Explicația la care am ajuns e legată de specificul procesului afectiv uman și de felul în care aleg oamenii să-și exprime emoțiile. Să zicem că ai parte de o bucurie: ești îndrăgostit, ai cîștigat ceva sau pur și simplu îți merge foarte bine.

Reacția pe care o ai în mod normal în acest caz este să-ți împarți fericirea cu cei din jur, iar social media este un canal numai bun în acest sens. De aceea e plin Facebook-ul cu poze cu bebeluși, animăluțe drăgălașe și status-uri pozitive.

fericire-sau-tristeteFericirea se strigă în gura mare. În cazul tristeții însă lucrurile stau exact invers căci o bucurie împărtășită devine o bucurie și mai mare, pe cînd o suferință împărtășită devine o jumătate de necaz.

Bucuria poate fi comunicată aproape oricui, pe cînd tristețea necesită cu totul alt grad de încredere. Tristețea e un act intim ce se șoptește. Ea se trăiește în singurătate sau cu un prieten bun alături.

Societatea ne-a învățat că trebuie să fim învingători, iar orice semn de slăbiciune este de prisos. De aceea oamenii nu prea citesc articole triste. Au ei problemele lor, nu mai au nevoie să citească și despre problemele altora.

Căci tristețea are nasul lung, auzul fin și se înfățișează cînd te aștepți mai puțin. Tristețea miroase a străzi pustii, a vreme mohorîtă, a sentimente neîmpărtășite și a vise neîmplinite.

Și cine are nevoie de așa ceva în viața sa, mai ales într-o zi de luni ca aceasta?

Sursă foto 1 2

Citeşte tot articolul

Poveste de dragoste sau 100 de minute cu domnișoara Christina

domnisoara-cristinaLa începutul acestei săptămîni mi-a ieșit în cale o fetișcană de o frumusețe rară. ”Mă numesc Christina, mi-a zis ea zîmbind… domnișoara Christina. Dar tu știai deja acest lucru căci ne-am mai întîlnit o dată între coperțile roase ale unei cărți vechi”.

”Aveai 19 ani pe atunci. Ce naiv și idealist mai erai. Mai ții minte noaptea aceea senină de august în care mi-ai făgăduit iubire veșnică? Probabil că nu… căci au trecut ceva ani de atunci”.

”Tu ai plecat și ai uitat de mine, iar eu am rămas tot acolo, închisă între coperțile acelea cu miros de istorie. Am făcut un drum atît de lung ca să te găsesc și-s atît de ostenită. Acum trebuie să plec, dar te aștept să vii.

Mîine seară. În cinematograful vechi. O să las ușa descuiată ca să poți intra. Pe curînd. Se crapă de ziuă, cîntă cocoșii…”

….

Și m-am dus. Mă aștepta în liniștea de mormînt a sălii într-o rochie lungă și elegantă. Avea pielea palidă și ochii de un negru intens. Era frig și întuneric, dar nici că ne păsa. Preț de două ceasuri am uitat de noi și de lumea de afară.

Apoi am plecat. Zgribulit și înfrigurat, cu inima bătînd ritmuri aproximative. Ea a rămas în frigul de criptă a vechii săli, închisă ca între patru coperți de carte. Știam că am văzut-o pentru ultima dată.

Cînd am ieșit, afară începuse să ningă…

Sursă foto

Citeşte tot articolul

Cum l-am întîlnit pe Mihai Eminescu într-o toaletă din Baia Mare

Mihai-Eminescu-caricaturaE sîmbătă seară. O vreme mohorîtă și umedă picotește peste orașul amorțit. Luminile stradale luptă vitejește cu întunericul sub asaltul unor picături mărunte. Sub ele umbre de toate formele și mărimile tropăie grăbite spre destinații improbabile.

E sîmbătă seară: o seară de ianuarie cu vreme de octombrie.

Sînt la un local din centru’ vechi, privesc un mini-spectacol de poezie din opera lui Mihai Eminescu. Timpul trece repede și după o oră recitalul ia sfîrșit.

În urma lui rămîne o atmosferă poetică amestecată cu fum de țigară. Unii își iau inima în dinți, ies în față și încep să recite, alții cîntă. Se aud exclamații energice. Intru la toaletă și mă pregătesc să urmez chemarea naturii. Deodată în încăpere răsună o voce puternică.

De-or trece anii cum trecură,
Ea tot mai mult îmi va plăcé,
Pentru că-n toat-a ei făptură
E-un „nu ştiu cum” ş-un „nu ştiu ce”.

Tresar speriat și încremenesc cu mîna la șliț în timp ce vocea continuă:

M-a fermecat cu vro scânteie
Din clipa-n care ne văzum?
Deşi nu e decât femeie,
E totuşi altfel, „nu ştiu cum”.

Trec cîteva clipe. Mă dezmeticesc și încep să deschid pe furiș ușa de la cabină țînîndu-mi cu o mînă pantalonii și cu cealaltă împingînd de clanță.

Citeşte tot articolul

O vizită nocturnă în Pădurea Spînzuraților

rebreanu-opere-aleseȚi s-a întîmplat vreodată să cauți un lucru și acesta să-și găsească singur calea spre tine? Mie mi s-a întîmplat recent cu o carte care a dat pur și simplu buzna în viața mea. Să vă povestesc cum a fost.

E o noapte caldă de decembrie. Satul moțăie obosit sub păvaza unui cer plin de stele scînteietoare. Casele clipesc adormite cu geamuri gălbui înrămate de luminițe multicolore. ”Mîine anul se înnoiește” îmi șoptesc ele tainic în întuneric.

Lătră cîinii. O lună de un galben spălăcit își ascute săgețile de pămîntul amorțit. ”Așa-i că n-ai somn?” mă întreabă ea surîzînd. ”Ce bine ar pica acum o carte bună” îi răspund eu fără să mă gîndesc și intru în casă.

Sfîrșit de an. 2013 își trăiește ultimele ore.

Mă pomenesc în fața bibliotecii părinților mei deschizînd ușile dulapului. Trezită din somn, o carte micuță pendulează nerăbdătoare cu o mișcare de stînga-dreapta. Parcă ar vrea să mă salute. ”El e, el e” le șoptește ea celorlalte.

Citeşte tot articolul