Postat de Whiteman

Copiii iubesc la nebunie băltoacele

Zilele trecute a plouat mult în Cluj: motiv pentru adulți să meargă cu mașina la muncă și să se plângă de trafic, motiv de frustrare pentru pietoni care sunt nevoiți să facă slalom printre băltoace și motiv de bucurie pentru copii. Căci copiii iubesc la nebunie băltoacele.

Și cu cât sunt mai mari și mai pline de noroi, cu atât le iubesc mai tare și sunt mai tentați să se bălăcească în ele. Relația copiilor cu băltoacele este ca o poveste de dragoste. Unii le abordează direct și la subiect: a văzut-o, i-a plăcut, s-a rupt din mâna părintelui și țuști în ea.

Citeşte tot articolul

Cine-i mai tare: Messi sau Ronaldo?

– Domnu, domnu…

Eram în poartă și urmăream cu maximă atenție și îngrijorare evenimentele care se petreceau în careu. Două pase, un dribling și șut năprasnic din 7 metri. Mingea venea vijelios pe o traiectorie ce amenința să-mi zburlească freza rău de tot.

Am închis ochii și am parat cu un reflex nesperat. Freza mea a răsuflat ușurată. Coechipierii au preluat mingea și jocul s-a mutat în jumătatea adversă.

– Domnu portar, domnul portar!

Inițial am ignorat strigătul. Nu sunt obișnuit să fiu… domnit. De obicei sunt strigat baiatu’, domnișoru’ sau varianta ardelenească, măi fecior! Cum eram singurul portar  din zonă, mi-am dat seama că despre mine era vorba așa că m-am întors. În spatele porții, prin gardul de plasă se ițea fața curioasă a unui băiețel.

Citeşte tot articolul

People of Transylvania.com – Oameni și Povești din Ardeal

Întotdeauna mi-au plăcut poveștile. Am crescut printre cărți de aventuri și personaje fantastice. Apoi am prins drag de oameni. Am învățat să-i caut, să-i ascult și să-i descopăr și am realizat că fiecare om are o poveste, că fiecare om este o poveste.

Anul trecut prin decembrie în mintea mea a încolțit o idee – aceea de a începe un nou proiect cu povești din Ardeal. Ideea a crescut, a înflorit, iar astăzi a dat prima roadă. Proiectul se numește People of Transylvania și s-a născut din dorința de a descoperi oameni interesanți care iubesc și construiesc Transilvania și de a scoate povestea lor la lumină.

Citeşte tot articolul

Băbuța, gențile de rafie și telefonul Nokia

Aștept în stația de autobuz: eu și o bătrânică. E genul de băbuță cu specific 100% românesc: un metru jumate, mărunțică, 40 kilograme cu tot cu batic și ochelari. Are 2 genți de rafie burdușite. Băbuțele nu umblă niciodată cu gențile goale sau pe jumătate pline. Nu-i voie.

La un moment dat începe să sune un telefon. E soneria standard de la Nokia care prin 2005 era cea mai cunoscută sonerie din univers. Băbuța tresare, mă privește scurt ca să se asigure că sunetul nu vine de la mine, apoi deschide o geantă și începe să cotrobăiască prin ea.

Citeşte tot articolul

Când ai folosit ultima dată un telefon public?

Azi am trecut pe lângă un telefon public, m-am oprit și, preț de câteva minute, am cugetat filosofic asupra vieții. Am încercat să-mi aduc aminte când am folosit așa ceva ultima dată. Și am realizat că au trecut mai bine de 15 ani. Genul acesta de lucruri te fac să te simți bătrân.

Pare greu de crezut, dar acum 15 ani telefonul public era singura modalitate prin care puteam vorbi cu ai mei de acasă. Locuiam în cămin, nu aveam telefon mobil, computer sau internet. Aveam doar telefonul public și scrisorile care ajungeau la destinatar cam în 10-15 zile.

Citeşte tot articolul